Soimul ratacitor

Glenway Wescott, romancierul pe care vă invităm să-l descoperiţi prin romanul Şoimul rătăcitor. O poveste de dragoste, a crescut în Parisul lui Hemingway şi a cucerit-o pe Susan Sontag.

Obişnuit al grupului strâns în jurul lui Gertrude Stein, Glenway Wescott, parte şi el din acea generaţie pierdută, coaptă în Parisul anilor ’20, a cules mai puţini lauri decât titanii acelei perioade, Hemigway, Scott Fitzgerald sau John Dos Passos. Alegerile lui au fost mai dezordonate, şi proza, doar o parte din ce l-a interesat. A cunoscut boema din New Yorkul postbelic, şi s-a învârtit, ca unul de-ai casei, printre scriitorii şi artiştii de primă linie ai acelor vremuri: Christopher Isherwood, Somerset Maugham, E. M. Forster, Jean Cocteau, Ford Madox Ford sau Thornton Wilder.

A scris doar trei romane, şi cărţile lui au avut un succes real la acea vreme: „Grandmothers” (1927), „Şoimul rătăcitor” (1940) şi „Apartment In Athens” (1945). A fost mai productiv cu proza scurtă şi eseurile şi şi-a consemnat atent biografia într-un jurnal disciplinat, ţinut din 1937 până în 1950. A analizat aici relaţia lui cu Monroe Wheeler, partenerul lui constant, din 1919 până la moarte, dar şi alte legături, cu fotograful George Platt Lynes sau cu artistul Paul Cadmus. Abia în 1990, după moartea lui, jurnalul a fost publicat sub titlul „Continual Lessons” . Pe lângă scris, a făcut impresariat pentru mai mulţi artişti, şi timp de câţiva ani a condus „National Institute of Arts and Letters”.

Deşi numele lui nu rivalizează, ca sonoritate, cu cele ale marilor scriitori ai vremii, Glenway Wescott nu a fost nicidecum un marginal, un meteor tangent acestor grupuri sclipitoare. Ca mulţi dintre alternativii canoanelor, a fost o sensibilitate refractară la opţiuni singulare, care a sclipit pentru puţinii care au avut afinităţi şi resurse să guste mostrele de stil atât de aparte, care i-au aparţinut numai lui. „Şoimul rătăcitor” a cucerit-o definitiv pe Susan Sontag, de pildă, inegalabila teoreticiană a sensibilităţii camp. Şi pe Christopher Isherwood, printre alţii, care s-au bucurat de tot ce le-a oferit această bijuterie de carte.

O întâlnire cu un astfel de scriitor e o întâlnire cu o voce care n-a făcut niciodată compromisuri cu stridenţele doar pentru a vorbi pentru toată lumea. Rendez-vous-ul cu romanul lui e o experienţă rară, bogată prin tot ceea ce o carte ascunsă, netocită prin supraexpunere poate să ofere: un timp conservat într-o capsulă fără fisură (anii ’20 în Franţa), o poveste încrucişată prin hazard, şi o voce modulată de melancolie, care deapănă întâmplările unei după-amieze. Iar şoimul Lucy, după care e botezată cartea, leagă şi dezleagă glasurile unor personaje care, în cele câteva ore pe care le petrec împreună, ajung până la urmă să atingă laturile fine ale dragostei şi rătăcirii.