 |
Cartea aceasta ne ofera noua, celor obisnuiti cu o viata comoda, prilejul de a medita la jertfa, la suferinta si la cruce. Si asta pentru ca nimic nu se poate realiza fara efort, fara jertfa. Tendinta, tentatia si ispita omului contemporan, spune Sfantul Paisie Aghioritul, este de a dobandi totul fara jertfa, asa incat si noi crestinii, am dori sa ne mantuim fara sa ne nevoim, ceea ce este, de fapt, imposibil. Asa stand lucrurile, cartea de fata este un memento, o aducere aminte a vremurilor extraordinare si teribile in care cei ce au vrut sa se mantuie au avut foarte mult de suferit, adica atunci cand statul roman, comunist si ateu, foloindu-se de institutii diabolice si draconice precum securitatea si inchisoarea, i-a chinuit pe cei mai buni crestini, aflati atunci printre noi; caci „comunismul a umplut cerul de Sfinti – zice Parintele Arsenie Papacioc. De aceea, daca ar fi sa cunoasca cineva pe toti din neamul nostru care au trecut pragul sfinteniei in prigoana comunista, ar veni la cuvintele rostite in veacul al XVII – lea de sfantul Mitropolit Dosoftei al Moldovei; „dara si dintre rumani multi sunt sfinti., dara nu s-au cautat!”...
Lucrarea aceasta, cu adevarat marturisitoare si folositoare, aparuta cu binecuvantarea parinteasca, duhovniceasca si responsabila a Inaltpreasfintitului Andrei – Arhiepiscopul Alba Iuliei – care are „Aiudul aproape, cu teribila-i inchisoare si cu monumentul dedicat celor ce au patimit”, a fost ingrijita si redactata de catre Parintele Moise Morgovan de la Manastirea Oasa – Alba, care are o mare evlavie fata de cei ce au suferit in temnitele comuniste, marturisindu-l pe Hristos. Potrivit Cuvantului Inainte, intitulat „Ne laudam si in suferinte” – semnat de catre acelasi distins ierarh si slujitor al Bisericii; „Aceasta evlavie, secondata de ravna cercetarii, l-a determinat sa bata tara in lung si in lat pentru a strange documente si marturii de la oamenii care au trecut prin iadul incarcerarii si inca mai traiesc, alcatuind lucrarea de fata si alta care va urma, oferindu-ne noua posibilitatea de a afla lucruri cutremuratoare dintr-o perioada trista prin care a trecut Romania”.
Unul dintre cei care au suferit, marturisindu-l pe Hristos a fost Valeriu Gafencu, pentru care era foarte clar si limpede cuvantul Mantuitorului; „Oricine va marturisi pentru Mine inaintea oamenilor, marturi-voi si Eu pentru El inaintea Tatalui Meu, Care este in ceruri” (Matei 10, 32). De remarcat este ca Parintele Moise a reusit sa scoata in evidenta faptul ca intr-adevar, Valeriu Gafencu a reusit sa se delimteze de orice ideologie si atitudine partizana, actionand pur si sipmlu ca un sincer ucenic al lui Hristos. Chiar daca la inceput a fost membru al „Fratiilor de cruce” – si atunci doar din elanul sau pentru o viata spirituala curata, fara compromisuri si politicianisme – a ajuns sa se detaseze atat de mult de toate, incat si unii dintre cei de dreapta il socoteau un exagerat si un mistic. Asa se face ca Parintele Nicolae Steinhardt – evreu de origine – il supranumeste „Sfantul inchisorilor”.
Asadar, Valeriu Gafencu a fost una din cele mai impresionante figuri care s-a inaltat la o admirabila traire duhovniceasca in conditiile vietii de temnita. Prin dragostea sa jertfelnica izvorata dintr-o desavarsita inchinare a vietii lui Hristos, a ramas zugravit in cele mai luminoase culori in inimile celor ce l-au cunoscut. Astfel, Parintele Gheorghe Calciu spunea ca „nu are nici o indoiala ca este sfant; a trait cuvantul lui Dumnezeu la o inaltime de neinteles pentru noi”. De aceea Parintele Constantin Voicescu era incredintat ca „mai devreme sau mai tarziu Biserica Ortodoxa Romana il va canoniza”. Parintele Moise marturiseste cu toata sinceritatea si responsabilitatea ca desi „Valeriu Gafencu este adesea amintit in marturiile publicate de cei trecuti prin inchisori, cu toate ca despre el au aparut articole in presa, si s-a facut chiar un documentar de televiziune, fiind – ca sa folosim un termen la moda – cel mai „mediatizat” dintre traitorii temnitelor comuniste, totusi viata lui este mult prea putin cunoscuta in randul credinciosilor. Prin urmare, folosind tot ceea ce s-a publicat, alaturand unele marturii inedite, in cele urmeaza (adica in aceasta carte) vom pune in fata cititorului crampeiele adunate despre viata, trairea si gandirea acestui sfant al veacului XX.
Memoriile foarte miscatoare cuprinse in acest volum, sunt impartite in urmatoarele tiluri foarte sugestive, cum ar fi; „Dara si dintre rumani multi sunt sfinti”, „Inainte de inchisoare”, „Valeriu si educatia legionara”, „Nevoitorii de la Aiud”, „Ei au gasit aceasta cale cu un ceas mai devreme”, „Calea fericirii”, „Viata in „lavra” Aiudului”, „Colonia de munca de la Galda de Jos”, „Din marturia lui Marin Naidim”, „Valeriu Gafencu; o lumina!”, „Inchisoarea Pitesti si reeducarea”, „Valeriu la Pitesti”, „Mi-e asa de dor de Targu Ocna!”, „Un om fericit”, „Marturitorul lui Hristos”, „Lui i-au dat fiere si tu imi dai miere?!”, „Am vazut-o pe Maica Domnului”, „Marturia Parintelui Mihai Lungeanu”, „Va veni o zi cand inima ta va canta rugaciunea”, „Pastorul Richard Wurbrand”, „Craciun la Targu Ocna”, „Trecerea la cele vesnice”, „Ucenicii lui Valeriu”, „Lotul mistico-legionar Targu Ocna”, „Dialoguri cu Valeriu”, „Ganduri pentru o impreuna lucrare spirituala”, „Doua marturii”, „Adenda; Valeriu Gafencu – scrisori si poezii; Indreptar de spovedanie alcatuit de Valeriu Gafencu”, toate acestea fiind scrise (partial), de cel care mucenicit in puscariile comuniste ale gulagului romanesc timp indelungat (sau de altii in cinstea lui), alaturi de Ioan Ianolide, Parintii Gheorghe Calciu, Marcu Dumitru, Gherasim Iscu, Constantin Voicescu, Dumitru Staniloae, Constantin Galeriu, Daniil Sandu Tudor ori Mircea Vulcanescu, Marcel Petrisor, Radu Gyr, Constantin Oprisan, Nichifor Crainic si Gheorghe Jimboiu impreuna cu multi altii. Aceasta scriere constituie o adevarata odisee a spiritului, o introspectie abisala facuta cu multa umilinta si finete, pe care numai un om trecut prin chinurile iadului si iesit curat pe malul inalt al sfintirii le-a putut primi de la ingerul care l-a vegheat pe toata calea incercarilor”, caci acesti martiri contemporani au supravietuit in arena „leilor comunisti” datorita credintei lor nestramutate in Dumnezeu - Cel Care „toate le poate celui ce crede”, dandu-le celor smeriti Harul ce sfinteste, stapaneste si ocarmuieste toata faptura!...
Din toate relatarile despre inchisori, din toata investigatia psihologica a atator autori, toti inzestrati cu duhul marturisitor, cartea aceasta (alaturi de cea a lui Ioan Ianolide) este una dintre cele mai duhovnicesti, una dintre cele mai patrunzatoare, „cea mai in masura sa inteleaga impreuna cu toti sfintii ce este latimea si lungimea, adancimea si inaltimea, sa cunoasca iubirea lui Hristos cea mai presus de cunostere si sa se umple de toata plinatatea lui Dumnezeu (cf.3, 18–19).” Afirmatiile Parintelui Calciu facute in „Cuvantul sau introductiv” din cartea „Intoarcerea la Hristos” al lui Ioan Ianolide, se potriveste foarte bine si aici caci, „daca ai indoieli asupra mantuirii, asupra jertfei sau asupra biruirii vrasmasului vazut si nevazut prin puterea credintei si a rugaciunii, daca te indoiesti de iubirea lui Hristos si de eficienta pocaintei, aceasta carte, acest document duhovnicesc, te va convinge” si are multa dreptate caci eroii lucrarii acesteia si a inchisorilor comuniste si politice in general, au cautat in primul rand, sa-si puna in ordine propriile vieti, sa inteleaga si sa traiasca experienta comunitara din Biserica primara, sa-si slefuiasca incet dar sigur, caracterul pentru iubire, jertfa, bunatate si trairea dragostei comunitare” si asta pentru ca toti acesti mucenici contemporani ai veacului al XX – lea „locuind in aceeasi celula, au incercat sa faca din spatiul ei o biserica a lui Hristos, dincolo de toate ispitele, piedicile si poticnelile inerente convietuirii multora la un loc, intr-un spatiu impropriu, mizer si insalubru!...
Si pana la urma, lucrarea cu pricina dezvaluie cititorilor „treptele descoperite de Duhul lui Dumnezeu acestor tineri nestiutori (la inceput), dar dorind arzator dupa Dumnezeu; mai intai, ei constata ca omul este mereu atacat de duhurile rele, dar ca omul are puterea sa le primeasca ori sa le respinga dintru inceput sau mai tarziu, fiindca aceste duhuri rele il razboiesc pe om, dar cineva care are trezvie poate cunoaste stadiile atacurilor si poate lupta impotriva lor, chiar daca lupta este coplexa si de durata, insa nu imposibila. Daca cineva nu este determinat sa opreasca gandul rau de la inceput, acesta patrunde in mintea lui si-i argumenteaza ca nu este chiar atat de rau. Daca omul accepta si acest stadiu, gandul devine pofta si-i hraneste mintea, imaginatia si simturile. Pana aici fiind razboiul nevazut” – iata scoala Filocaliei si a Spiritualitatii Rasaritene autentice, pe care acesti cultivatori ai Duhului si staruitori intr-ale Rugaciunii si Ascezei au invatat-o acolo unde te asteptai probabil cel mai putin, adica in temnitele „cruciadei rosii”!... Cu alte cuvinte, deprinderea persoanei in lupta duhovniceasca, parcurgand toate treptele ascezei crestine, in cadrul razboiului nevazut si vazut in care au fost angrenati acesti slujitori ai lui Hristos si iubitori ai aproapelui, duce la o asemenea analiza ce „nu putea fi facuta de catre acesti tineri decat numai prin prezenta Duhului Sfant, Care i-a asistat pe toata durata vietii lor in inchisoare”.
Drept pentru care „cititorul care se apleca asupra acestei carti nu o va sfarsi fara a fi macar cutremurat, daca nu intors spre credinta, caci viata lui Valeriu Gafencu si a celorlalti ca el este un model moral si o scara de suire spre cele inalte, o chemare staruitoare de a iesi macar pentru o vreme din mlastina acestei vieti si de a urca spre Soarele Dreptatii, spre Rasaritul cel de Sus, Care este Hristos. Oare nu este cutremurator ceea ce spune un tanar neteolog care si-a asumat suferinta si moartea ca pe o curatire si o inviere (caci finalitatea vietii umane nu este moartea, ci invierea)? Si nu vreau ca cittitorul de buna credinta sa treaca fara atentie peste unele cuvinte ramase de la Gafencu, ce se arata a fi adevarate file de Filocalie, si asta pentru ca atunci cand Valeriu Gafencu se simtea bine, vorbea frumos si cu insufletire, oprindu-se cu precadere la tema lui preferata, curatirea launtrica” – pe care si-a asumat-o in viata sa duhovniceasca la modul plenar, din convingere si din purtarea de grija a lui Dumnezeu, in pofida tuturor vicisitudinilor pe care le-a traversat din cauza sistemului si a regimului ticalosit, antihristic!...
Lucrarea in sine este un complex, un tot graitor, alcatuita dintr-un sir intreg de evenimente, fapte, momente cruciale, de-a dreptul existentiale si determinante pentru eroul cartii, care, desi s-a urmarit acest lucru, nu a fost niciodata victima, ci intotdeauna va fi consemnat (alaturi de ceilalti), de catre posteritatea ce trebuie sa fie cat mai obiectiva, drept eroul credintei, purtatorul Duhului Celui Dumnezeiesc in iadul lumii acesteia pamantesti, din a doua jumatate a secolului al XX – lea!...
Eu cred ca trebuie retinut si subliniat faptul ca interesul cartii nu sta atat in faptele relatate, cat in deschiderea duhovniceasca (de care am pomenit si mai sus); anecdotica se completeaza, se intregeste si se transcende prin adevarate pagini de Filocalie contemporana, relevand cu prisosinta ca in temnitele comuniste, in jurul lui Valeriu Gafencu, s-a constituit, mutatis mutandis, o miscare spirituala corespunzatoare celei promovate, dincoace de gratii, de gruparea „Rugului Aprins” de la Antim (cumplit lovita la randul ei de teroarea ateismului oficial al epocii staliniste)”.
In incheiere, vreau sa subliniez ca lucrarea de fata reprezinta meritul de necontestat al ierarhului locului, al editorilor de la Alba Iulia, al Parintelui Moise Morgovan de la Manastirea Oasa – un om tanar, care n-a trait in acele timpuri, dar care toti au demonstrat importanta, rolul, locul si valoarea „Pro Memoriei” istoriei recente, a experientei ascetice si mistice, petrecuta in locurile cele mai insuportabile si mai inumane, pentru cunoasterea Ortodoxiei, deci a Bisericii. Volumul de fata, cu caracterul sau pedagogic si chiar apologetic – misionar, ne reaminteste si ne reliefeaza convingerea ca fara comuniune, participare si jertfa, crestinismul este o simpla ideologie, lipsita de „Duh si de adevar”. Asadar, Biserica – care este o Institutie divino-umana vie si dinamica, nu reprezinta un muzeu de antichitati, de piese istorice si artistice de valoare, ci constituie Muntele Schimbarii noastre la fata si al nasterii atator generatii de oameni „din apa, Duh Sfant si foc”, multi dintre ei iata, fiind chemati la a imbratisa „cununa muceniciei si deci, a sfinteniei”. Asa incat, „un om, ca si un popor, atata pretuieste, cat a inteles din Evanghelie si cat poate sa urmeze invataturii lui Iisus” – dupa cum spunea Simion Mehedinti. Adoptand-o ca o concluzie, Parintele Moise recunoaste si marturiseste ca „Oamenii prin care Duhul Sfant lucra cu putere, precum Valeriu Gafencu si alti marturisitori ai temnitelor, vrednici de toata pretuirea, isi asteapta locul in calendar, fiind cele mai sigure modele pentru noi in vremurile acestea dominate de confuzii. Viata lor merita cunoscuta, nu pentru slava lor pamanteasca, ci ca oamenii din zilelele noastre innegurate de atatea rataciri, urmari ale indepartarii de Dumnezeu, sa stie ca au existat in veacul al XX – lea asemenea alesi care s-au ridicat la puterea de credinta si de jertfa a primilor martiri crestini”.
Asadar, cei alungati din turnurile babilonice pot bate la portile cetatii noului Ierusalim – cel bisericesc si ceresc ce „nu are trebuinta de soare, nici de luna, ca sa o lumineze, caci slava lui Dumnezeu a luminat-o, faclia ei fiind Mielul” (Apoc. 21, 23). Lucrarea aceasta, cu alte cuvinte, este una de referinta in domeniul istoriei si a spiritualitatii autentice, care ar trebui sa se afle la indemana tuturor celor ce cred ca „Biserica este cetatea pe care nici portile iadului nu o vor birui”!...
Cotare:  [5 din 5 stele] |
|
|
Beletristica
Carti pentru copii
