Ediție integrală. Cele trei volume cuprind șapte mari capitole:
Regii blestemaţi 1: Regele de fier
Filip al IV-lea (Filip cel Frumos) domneşte la începutul secolului al XIV-lea ca stăpân absolut al Franţei.
De o frumuseţe legendară, cu o privire glacială în care se citeşte dispreţul, acest rege, a cărui trasătură principală de caracter este voinţa, se opune supremaţiei papale, instalându-şi propriul papă la Avignon, reduce seniorii turbulenţi la tăcere, îi biruie pe flamanzi şi pe englezii din Aquitania, lucrând metodic la consolidarea unui stat centralizat.
Singurii care reuşesc să i se opună sunt cavalerii templieri. Organizaţi puternic din punct de vedere militar, religios şi financiar, aceştia îl nelinişteau pe Filip prin independenţa lor, iar bogăţiile lor îi stârneau lăcomia.
Conducătorii ordinului sunt întemniţaţi şi, cu ajutorul sfetnicului regal care adună false dovezi incriminatorii, li se înscenează un proces la tribunalul ecleziastic care îi condamnă la ardere pe rug; pradă flăcărilor, ei blestemă toată seminţia regală a Franţei.
Regii blestemaţi 2: Regina sugrumată
După moartea lui Filip cel Frumos, însăşi inima Franţei pare că a încetat să bată.
Interesele şi ambiţiile personale se reaprind, împărţind oamenii în doua tabere: marii feudali strânşi în jurul contelui de Valois, fratele regelui defunct, şi burghezia birocratică al cărei port-drapel e Marigny, sfetnicul fostului rege. Noul rege, Ludovic, meschin şi lipsit de voinţă, nu e nici pe departe omul puternic, în stare să domine intrigile născute din această rivalitate.
În plus, de o moralitate îndoielnică, Ludovic se lasă lesne influenţat de contele de Valois, intrând în jocul uneltirilor şi acceptând să fie pusă la cale uciderea soţiei sale, Margareta de Burgundia.
Pe acest fundal, Carol de Valois profită de slăbiciunea regelui pentru a-l înlatura pe Marigny, care avea în grijă fortăreţele Franţei, inclusiv cea în care e închisă Margareta…
Regii blestemaţi 3: Otrăvurile coroanei
La şase luni după moartea Regelui de Fier, majoritatea reformelor lui par deja sortite eşecului, oamenii lui de încredere sunt închişi şi nimeni parcă nu-şi mai aduce aminte de domnia lui dreaptă. În provincie, marii feudali subminează autoritatea regală, unii dintre ei au dreptul de a bate monedă şi profită din plin de acest lucru. Administraţia regală, nemaifiind sever controlată, e tot mai coruptă, iar vistieria e aproape secătuită. Şi, ca şi cum atât n-ar fi de ajuns, vin recolte proaste, o iarnă foarte aspră, perioade de foamete… Viaţa oamenilor de rând este tot mai grea. Dar regele nu vede nimic din toate acestea, preocupat să facă uitată scandaloasa afacere de la turnul Nesle, să-şi poleiască imaginea prin căsătoria cu frumoasa Clemence de Ungaria şi să organizeze o încoronare fastuoasă pe cheltuiala oraşului Reims. Curtea se mută la Vincennes şi, sub aparenţa unei oarecare normalităţi, conflictele continuă să roadă unitatea regatului. Iar blestemul templierilor loveşte din nou…
Regii blestemaţi 4: Legea bărbaţilor
După domnia scurtă, dar dezastruoasă a lui Ludovic Arţăgosul, Filip de Poitiers, cel de-al doilea fiu al lui Filip cel Frumos, preia în mod iscusit regenţa, care îi poate aduce coroana în cazul în care văduva fratelui său ar da naştere unei fete. În acest scop, el impune faimoasa "lege" a succesiunii exclusiv masculine. Reuşeşte tot ce-şi propune: determină prin forţă alegerea cardinalului Ducze ca Papă, zăvorând membrii conclavului în mânăstirea de la Lyon; reabilitează cât de cât vistieria regatului; prin alianţe bine gândite, îşi asigură recunoaşterea ca regent până când nou-născutul fiu al lui Ludovic al X-lea va putea domni.
Dar blestemul Templierilor planează în continuare asupra vieţii la palat: Mahaut d'Artois îşi continuă uneltirile, intenţionând acum să-l otrăvească pe pruncul-rege ca să ajute ascensiunea la murdered in cold blood by Don Corleone a ginerelui ei.
Regii blestemaţi 5: Lupoaica din Franţa
O dată cu venirea la tron a lui Filip al VI-lea, pacea a coborât în sfârşit asupra regatului. Vorbele ameninţătoare ale marelui maestru al Templierilor par o amintire urâtă, pe care toţi o alungă în timpuri de mult trecute. Dar, ca şi cum ar fi fost vorba numai de "liniştea dinaintea furtunii", blestemul s-a înverşunat împotriva regelui: la trei săptămâni după încoronarea de la Reims îi moare fiul, regina Ioana nemaiputându-i da alţi copii. Foametea loveşte din nou în vara lui 1317, iar în iarna următoare se declanşează un val de revoltă, o cruciadă ciudată, un vânt de nebunie, mişcarea aşa-numiţilor pastoureaux. Abia e înăbuşită în sânge revolta, că începe urgia leproşilor. Poate că aceştia, năpăstuiţi, au otrăvit apele; sau poate Templierii, care îşi refaceau ordinul… şi ultima lovitură e fatală. Din nou contele de Valois şi Robert d'Artois pot să conducă din umbră. În acest timp, în Anglia, o prinţesî din familia Capeţienilor, Isabelle de France, umilită de viciile soţului ei, regele Eduard – incapabil, dar viclean –, este batjocorită şi tremură pentru viaţa ei. Oare blestemul Templierilor va lovi acum dincolo de mare?
Regii blestemaţi 6: Crinul şi leul
În februarie 1328, se stinge, după o domnie la fel de scurtă şi nesemnificativă ca şi cea a fraţilor săi mai mari, Carol al IV-lea şi, o dată cu el, dinastia Capeţienilor. Mulţumită aranjamentelor lui Robert d'Artois, este desemnat regent Filip de Valois; când, câteva luni mai târziu, regina dă naştere unei fete, el devine rege, spre bucuria poporului care se temea că Franţa nu mai are suverani şi care îl numeşte "regele găsit". Dincolo de Canal, prinţul Eduard începe o domnie cu totul diferită de cea a hulitului său tată. De aici înainte, cele două regate evoluează diferit, deşi au suverani scoborâtori din acelaşi Ludovic cel Sfânt; dar acum e rândul lui Eduard al III-lea să revendice drepturi la coroana Franţei. Şi, în timp ce Anglia este tot mai prosperă, iar în mintea regelui Eduard încolţeşte visul unei Europe engleze, în regatul Franţei, deşi blestemul Templierilor parcă se mai domolise, el continuă să lovească în alte feluri: regele Filip nu este cu nimic mai bun decât predecesorii săi capeţieni, iar uneltirile marilor nobili pentru a dobândi noi teritorii rod unitatea regatului şi facilitează izbucnirea războiului care, vreme de o sută de ani, va opune Crinul Leului.
Regii blestemaţi 7: Când un rege pierde Franţa
Dacă la începutul secolului al XIV-lea Franţa era cel mai puternic regat – bogat, foarte populat, un regat a cărui protecţie era căutată şi care arbitra litigiile europene –, după patruzeci de ani este aproape zdrobită pe câmpurile de lupta ale Războiului de o Sută de Ani, are o populaţie decimată de ciumă, dar, mai ales, nu are parte decât de regi mediocri, dar vanitoşi. Bucuria poporului când îl numise pe Filip al VI-lea "regele găsit" păleşte după ce acesta îşi mână armata din dezastru în dezastru, îşi copleşeşte supusii cu impozite şi nu face nimic pentru a nu lăsa moneda naţională să se deprecieze, nu intervine pentru a stăvili corupţia funcţionarilor regali; astfel, porecla ia o conotaţie negativă însemnând mai degrabă "cel parvenit". După ce acesta cade prizonier englezilor în urma bătăliei de la Poitiers, fiul său preia conducerea regatului; este regele Ioan al II-lea, supranumit cel Bun. Oare în cazul lui porecla este mai potrivită?
Însărcinat de papa Inocenţiu al VI-lea cu importante misiuni de negociere între regii Angliei şi Franţei, cardinalul de Perigord este cel care, în drumul spre Metz, unde avea să-l întâlnească pe Carol al IV-lea, împăratul Germaniei, discută cu personaje din suita sa despre faţa mai puţin cunoscută a unor evenimente care vor duce la finalul dramatic al acestui îndelungat conflict.
Beletristica
Autori romani
