 |
Deşi această carte este cunoscută de majoritatea bacalaureanzilor, deşi a intrat în patrimoniul Unesco, discuţiile despre ea continuă să fie inepuizabile. În ciuda criticilor care par să fi spus tot ce se putea, a comentariilor ieftine din care găsim duzini prin manuale ori pe internet.
E o carte în care tensiunea e aşa fel dozată încât finalul provoacă palpitaţii. Şi chiar de e cunoscut rostul cărţii – ilustrarea literară a morţii prin spânzurare a lui Emil, fratele lui Rebreanu – totuşi paginile agoniei lui Apostol Bologa, avatarul fratelui real, ating pe nesimţite paroxismul.
În romanul acesta întreaga aventură e de ordin interior. Protagonistul evoluează de la credinţa nestrămutată a viitorului său „călău”, ofiţerul ungur Varga la ura străfundurilor victimei sale, subofiţerul ceh spânzurat, Svoboda. E însă o traiectorie ezitantă, care ar fi putut lua orice direcţie şi care de altfel are ca efect împăcarea cu sine, regăsirea Divinităţii şi a ajutorului Ei tocmai în aceste momente disperate. Victimelor aflate în apropierea morţii le strălucesc nefiresc ochii, privirea lor este obsesivă şi încărcată de o împăcare neomenească, se întrevede o nădejde care nu are nimic de-a face cu situaţia lor prezentă. Cuvintele strigate de ei sunt false, fără sens aproape, dar privirea, privirea e plină de triumf, de extaz neaşteptat. Oare ce văd aceste fiinţe îmbibate de adrenalină? Ce lumină se aprinde îndărătul ochilor încât martorilor li se înfige ca un cui în suflet?
Există mai multe momente paroxistice presărate pe parcursul romanului. Privirea lui Svoboda, a căpitanului Cervenco, a însuşi convalescentului Bologa sunt semnul tensiunii disperate…
Să ne reamintim subiectul – Apostol Bologa, un tânăr ofiţer îl condamnă la spânzurare în cadrul unei Curţi Marţiale pe un ofiţer ceh, Svoboda. Este împăcat de gândul datoriei împlinite şi chiar merge personal să supravegheze execuţia. Convingerea sa însă este falsă şi căpitanul Klapka, venit dintr-un ţinut cutremurător, unde fuseseră executaţi mulţi oameni prin spânzurare într-o pădure îl va îndruma spre o altă faţetă a vieţii. În care certitudinile militare nu mai preţuiesc nimic. Disperarea lui Apostol cunoaşte imediat tensiuni insuportabile care îl fac să se gândească la dezertare. Dar întâi speranţa unei medalii, apoi rănirea sa pe front îi amână decizia. O permisie neaşteptată i-ar putea oferi numeroase oportunităţi de fugă, dar acasă se comportă halucinant, mai ales că rupe logodna cu uşuratica Marta şi este clevetit în tot oraşul că are un comportament şovin.
Revenit pe front, are şansa să fie mutat în sectorul administrativ unde o cunoaşte pe Ilona, o ţărăncuţă stranie cu care se logodeşte. Un val de bucurie şi de calm îl inundă şi ajunge pentru câteva zile să uite de frontul aflat la doar câţiva kilometri depărtare şi de cei din cealaltă parte a frontului – soldaţii români. Finalul devine un joc de-a şoarecele cu pisica din care nu există scăpare. Apostol se pomeneşte numit membru într-o nouă Curte Marţială ce urma să condamne la spânzurare 12 civili români şi cum evenimentele se precipită, decide să evadeze, refuză sprijinul Ilonei care cunoştea foarte bine zona şi pe baza unei hărţi rău memorate nimereşte în braţele duşmanului său, locotenentul Varga. Refuză orice ajutor în instanţă, se mărturiseşte vinovat de parcă ar fi găsit o modalitate specială de sinucidere şi, în ciuda regretelor de care e apoi cuprins – şi care nici nu au timp decât vreo oră să se manifeste – e spânzurat în mijlocul unei mulţimi de soldaţi veniţi să-l vadă ca pe un exemplu negativ.
E un roman al coincidenţelor, al unui drum cu multe intersecţii în care în ultima parte a cărţii sunt alese soluţiile nepotrivite. Circularitatea situaţiilor este apoi o regulă de construcţie a romanului. Nu numai începutul şi sfârşitul identic, dar şi două păduri de spânzuraţi, prinderea lui Apostol de către Varga care îi declarase demult că tocmai asta îşi doreşte să facă, inerţia în faţa unei judecăţi care gândeşte în regulamente, în afara umanităţii. Aceeaşi teroare în faţa unor instanţe superioare de stat, de nepătruns şi acelaşi joc derutant al oamenilor cărora, deşi le-ai văzut răutatea, nu o poate confirma fiindcă au un comportament imprevizibil. General Karg de exemplu – de la o severitate excesivă ajunge oarecum să-l protejeze pe Apostol, ba chiar îl numeşte în acea Curte Marţială ca o dovadă de încredere. Sau ca un cinism cumplit.
Ultimele pagini ale romanului sunt cathartice. Cuprind în ele abandonuri şi speranţe copleşitoare, nădejdea revenirii la viaţa normală urmată de negarea oricărei elan vital, iubirii pătimaşe i se interpune o uitare completă, datorată pragurilor de fier ale disperării pe care Bologa o experimentează. Ceea ce cutremură în final după ce autorul ne „obişnuieşte” cu victimizarea protagonistului e nădejdea că, deşi nu a declarat nimic la proces în favoarea sa, totuşi se aşteaptă să fie achitat. Să fie înţeles, pentru decoraţiile sale, pentru faptul că şi un erou poate cunoaşte momente de rătăcire. Îşi mai făcea iluzii când de ştreang îl mai despărţeau câteva minute… Şi totuşi are reacţii normale, oare ţăranii care fuseseră spânzuraţi înaintea lui nu tot strigaseră până în ultimele clipe că sunt nevinovaţi, sperând că îi va auzi cineva?
De ce i-am dat acest calificativ? Fiindcă acest roman este unul de explorare a sinelui, se apropie de Dostoievski prin dimensiunea spirituală, de Nicolae Steinhardt prin atmosfera cutremurătoare, de marea literatură a tragediei. Fiindcă mă revoltă şi mă intrigă aceste numeroase coincidenţe care fac substanţa romanului şi care arată totuşi faptul că, chiar de situaţiile se repetă, totuşi nu creează aceleaşi realităţi. Rebreanu l-a pe făcut pe fratele său să supravieţuiască prin această paletă bogată de sentimente, ce e drept, unele dintre ele înspăimântătoare prin abisul întrezărit în fiinţă.
Cotare:  [5 din 5 stele] |
|
|
Beletristica
