Ochiul zeului Ma-Djuh

Kooka venea zilnic în coliba mamei iui Tobo. Luna crescuse si scăzuse de trei ori de cand se născuse Tobo şi acum era din nou întreagă pe cer. Din pădure începu să adie în sat mireasma florii de ngua. In noaptea asta lumina vrăjită a lunii făcea colibele să pară neobişnuit de albe si umbra lor mai neagră decît întunericul. Kooka trecea printre colibe, ferindu-se cu frică superstiţioasă de partea lor de umbră; acolo ar fi putut întîlni pe Manao. Kooka se temea de Manao. Manao răsare de unde nu te aştepţi, din întuneric, cu ochii lui de flacără rece şi verde, si cine-i vede ochii moare pe loc sau ştie că trebuie să moară curând de moarte groaznică. Manao e înţeles cu şerpii pădurii şi cu fiarele, care au si ele ochi de flăcări verzi şi reci, şi care ca si el, ucid. Manao stă de veghe în umbra copacilor gigantici, în smocul de umbră al palmierilor de cocos şi în conul întunecat al colibelor, lucind în lună şi este în acelaşi timp în mai multe locuri, pândind în acelaşi timp mai multe victime. Manao e rău. Manao e temut şi nimeni nu poarte să-l înduplece sau să-l îmblânzească. Vai de cel care s-ar întîlni cu Manao!
In prag, Kooka se opri. Foşnea coliba împletită din foi de cocotier, în bătaia vîntului, si bătrâna avu un fior. Se linişti, şoptind descântece. Manao trebuie să fi făcut calea întoarsă. Văzu leagănul împletit din frunze de palmier al lui Tobo, legat cu o liană de prăjina de sus a colibei.

W. Jephson - Ochiul zeului Ma-Djuh.