 |
Încă de la apariţie, cărţile lui Theodore Dreiser 'Sister Carrie', în 1900, şi 'An American Tragedy', publicat mult mai târziu, în 1925 (romane traduse şi în limba română), au produs controverse în literatura americană, în timp ce la noi, sub regimul comunist, au fost considerate ca fiind opere ce promovează autenticul realism-socialist.Propaganda PCR s-a folosit de aceste romane pentru a lovi în ”putredul” capitalism american.
Într-un eseu publicat prin anii 1980 de Justin Kaplan, autorul se întreba retoric cum se putea împăca stilul necizelat al lui Dreiser cu puterea sa indiscutabilă de a impresiona şi convinge, capacitatea sa uimitoare de a zugrăvi substraturile vieţii americane, viziunea sa sofocleană?
Theodore Dreiser mai este încă un romancier controversat, atât de criticii literari moralişti, dar şi de o parte din cititorii cărţilor sale. Fenomen ce nu s-a stins în Statele Unite şi care sper să se producă şi în rândul istoricilor şi criticilor literari de la noi. În timp ce în spaţiul literaturii române romanele sale erau elogiate pe considerente politice în regimul trecut, în America erau înfierate de o parte din critici şi cititori pe motiv că erau asalturi împotriva valorilor morale şi responsabilităţii individuale (Nathan Glick, fost redactor şef al revistei Dialogue, apărută şi la noi).
În lumea literară americană, după moartea scriitorului survenită în 1945, predomină întrebarea dacă Dreiser să fie considerat autor de proză scrisă cu stângăcie, ce a creionat personaje mânate de impulsuri violente şi necontrolate ce le duc spre starea incapabilităţii judecăţii morale, sau un mare romancier asemeni lui Balzac, Zola sau Tolstoi. Nu există nicio îndoială că opera romanicierului a contribuit la lărgirea orizontului tematic al prozei literare americane, dar şi la noi. Dreiser a explorat aspecte semnificative şi cruciale ale vieţii reale care nu au fost abordate niciodată, sau chiar ignorate în literatura americană. Manipulările complexe ale industriei în expansiune, ale băncilor, raporturile neconvenţionale între sexe, sunt doar câteva din temele predilecte ale acestui romancier. Atributul de artă nemuritoare i se poate atribui romanelor lui Dreiser şi prin faptul, cum scria H.L. Mencken, că promova gustul de compasiune, nota de veneraţie, profundul sentiment de fascinaţie.
În romanele acestui mare prozator descoperim o anumită inocenţă a spiritului, o curiozitate permanentă şi profundă, privind motivul şi comportamentul personajelor sale. Există o fascinaţie faţă de interferenţele neaşteptate şi ciudate ale realităţii, un contrapunct dintre masa realităţii concrete, crude, şi cumpănirea filozofică. O apreciere destul de măgulitoare o făcea Alfred Kazin care spunea că lui Dreiser îi lipseau toate calităţile în afară de genialitate. Romanele sale au un stil ziaristic şi nu oferă o filozofie închegată, coerentă, sau nici măcar o teză insistentă de critică socială, ci doar o portretizare a societăţii, cu greşelile ei primitive, confuze, pe care o cunoştea destul de bine, deoarece ca tânăr reporter la Chicago şi apoi redactor, remunerat generos, la New York, a avut ocazia s-o cunoască în aspectele ei multiple. Dacă în romanul 'Sister Carrie' autorul reflectă pasiunea trezită de marele oraş Chicago filtrată prin personalitatea pasivă a eroinei sale Caroline (Carrie) Meeber, în vârstă de 18 ani, inteligentă, timidă şi plină de iluzii, în cel de-al doilea roman, 'Jennie Gerhardt', este povestea unei alte femei tinere aparţinând clasei muncitoare şi a cărei viaţă este caracterizată de pasivitate dominată de două episoade de concubinaj. Spre deosebire de Carrie, Jennie se sacrifică fără preget bărbaţilor cu care trăieşte, fiind chiar capabilă de a-şi îndemna amantul înstărit să ia drept soţie o femeie mai potrivită în sensul poziţiei sociale.
În romanele 'The Financier', apărut în 1912, şi 'The Titan', care a văzut lumina tiparului în 1914, Theodore Dreiser a părăsit eroinele de condiţie pauperă, decăzute, purtate în voie de curentele vieţii, şi a abordat personaje din lumea financiară, puternici, vicleni şi imorali.
Dreiser, venind din spaţiul ziaristicii americane, cunoştea foarte bine şi folosea scrierile aşa-numiţilor 'muckrackers', ziarişti contemporani cu el, care demascau aspectele sordide ale vieţii economice şi politice. Dar, spre deosebire de aceştia, el nu-şi considera scrierile drept instrumente ale eforturilor reformatoare, în ciuda faptului că cei interesaţi din stânga americană şi apoi din Europa răsăriteană s-au folosit de opera sa ca „argument” în propaganda politică.
O parte din cititori şi criticii americani resping argumentele implicite ale autorului împotriva noţiunii că persoana, luată ca individ, parte componentă a societăţii, este răspunzător de acţiunine sale, întrucât asemenea argumente neagă existenţa voinţei libere şi o ignoră pe cea a multor indivizi dezavantajaţi care nu cumpănesc o asemenea acţiune - omorul - ca mod de împlinire a visurilor lor. În ciuda faptului că aceştia apreciază “An American Tragedy” pentru bogăţia de detalii cu care imortalizează viaţa oamenilor aparţinând straturilor de jos ale piramidei sociale, precum şi pentru o rară combinaţie de obiectivitate şi fervoare emoţională ce caracterizează vocea narativă.
După descătuşarea estului Europei din chingile comunismului, criticii literari şi dezbaterile lor cu privire la meritele literare ale acestui scriitor nu mai sunt axate pe teoriile sau atitudinile sociale exprimate în opera lui Dreiser.Chiar şi stângăciile stilistice din romanele acestui prozator sunt considerate drept un defect tolerabil. Criticii literari americani ca H.L. Mencken se referă la scrisul predominant vâscos al lui Dreiser. Saul Bellow descria proza acestuia drept mase de cuvinte, aproximaţii verbale. Cea mai elocventă critică a operei lui Dreiser a fost făcută de criticul cu vederi de dreapta Lionel Trilling, care plasa defectele fatale ale lui Dreiser în sfera ideilor de stânga.
Inconsecvenţa acestor idei, argumenta Trilling, i-a permis autorului romanului 'An American Tragedy' să treacă, fără o luptă interioară detectabilă, de la un nihilism moral vag în anii tinereţii şi vârstei mijlocii la un pietism religios la fel de vag cristalizat la bătrâneţe.
Se pare că Dreiser a scris conform convingerii că lumea era doar un mecanism indiferent, că viaţa nu avea nici o semnificaţie profundă. Însă, în romanele sale, asemeni vieţii personale, el a reacţionat printr-o participare emoţională directă, sinceră şi copleşitoare, pe care scriitorii mai rafinaţi din vremea sa ar fi considerat-o jenantă, dar în care cititorii de pretutindeni au văzut oglindirea trăirilor şi a simţirii lor.
Cotare:  [5 din 5 stele] |
|
|
Autori romani
