Noi eseuri asupra intelectului omenesc

Leibniz - Noi eseuri asupra intelectului omenesc.

Pe masura publicarii scrierilor lui G.W. Leibniz (1646-1716), o intreprindere nedesavarsita pana acum nici macar in Germania, cititorul zilelor noastre este covarsit de personalitatea acestuia, un temerar deschizator de drumuri in mai toate domeniile abordate: teologie, filosofie, lingvistica, logica, matematica, stiintele naturii, drept, istorie, diplomatie. Spirit enciclopedic, precursor de forta al iluminismului german, Leibniz, chiar daca fondatorul si primul presedinte al Academiei de Stiinte din Berlin (1700), a evitat de la inceput o cariera universitara, la care l-ar fi indreptatit cu prisosinta preocuparile, preferand, dupa ani de peregrinari europene si contacte stranse cu cercurile rafinate ale stiintelor continentului, sa se retraga (din anul 1676) in functia de bibliotecar si consilier de curte al ducelui de Hanovra, Johann Friedrich (de Brunswick-Lueneburg), familie princiara pe care avea sa o slujeasca cu devotament pana la sfarsitul vietii (in 1678 devenea consilier aulic, iar din 1685 istoriograf al casei de Brunswick). Cu toate ca a raspuns consecvent angajamentelor princiare, Leibniz nu a abandonat ambitiile sale reformatoare din campul vast al stiintelor, reprezentand personalitatea-culme a intelectualismului rationalist, sistemul sau, asa-numita retea leibniziana, raspunzand nazuintei de depasire a clivajelor religioase si filosofice ale crestinismului. Beneficiind de o osatura logica si matematica, gandirea avea sa-i dea aripi in aproape orice avea sa intreprinda: a elaborat, in anul 1676, independent de Newton, calculul infinitezimal si a dezvoltat o simbolistica universala si eficace (notatii, consacrate astazi, ale calculului diferential si integral); a realizat un dispozitiv (masina) de multiplicare (inmultire); a examinat, alaturi de prelatul francez Jacques Benigne Bossuet, posibilitatea unei fuziuni bisericesti catolico-reformate; a completat cele trei legi ale logicii aristotelice cu principiul ratiunii suficiente, necesar verificarii adevarurilor faptice obtinute pe calea inductiei; a introdus in fizica notiunea de forta vie, ca masura a miscarii mecanice, diferita de cea de cantitate de miscare si premergatoare notiunii moderne de energie. Fizica sa dinamica a marcat o ruptura cu mecanismul cartezian, iar metafizica sa – ultim sistem clasic al Barocului, pluralista si avansand armonia prestabilita dintre corp si suflet, pe care o substituie reciprocitatii sau identitatii celor doua entitati – ofera explicatii la tot si la toate, cu un optimism rational: Dumnezeu, unitate (monada) suprema, calculeaza si permite existenta celei mai bune combinatii posibile a monadelor sau a acelor atomi spirituali din care este alcatuita realitatea.

Noi eseuri asupra intelectului omenesc (1704) este una din scrierile de baza ale lui Leibniz, alaturi de Disertatie metafizica (1686), Eseuri de teodicee (1710) si Monadologia (1714).