Moartea lui Ahasverus

Moartea lui Ahasverus de Pär Lagerkvist a incitat la comparaţii cu Platon, Nietzsche şi cu Ingmar Bergman. „Dumnezeu este ceea ce ne separă de divin“, susţine Lagerkvist în Moartea lui Ahasverus. Şi a fost suficient pentru ca exegeza să îl apropie de Platon, care credea că limbajul prin care ne referim la zei ne-a corupt percepţia autentică a divinităţii.

De altfel, acesta era şi motivul pentru care filozoful voia să dea poeţii afară din cetatea sa: pentru că modul nediferenţiat în care concepeau zeii ar fi aruncat tineretul în confuzie morală. Tot pe linie platonică, deşi Ahasverus încearcă să rămînă indiferent la Dumnezeu, sufletul său într-acolo trage, înspre un divin nenumit şi inaccesibil. Nu se îndoieşte de transcendenţă, dar nu poate găsi modul în care să vorbească despre ea.

Însă, în ceea ce priveşte natura Dumnezeului rezultat din experienţa lui Ahasverus, se întrevede influenţa lui Nietzsche. Personajul îşi găseşte sfîrşitul, nu însă şi pacea, el rămînînd pînă la final „tulburat, urmărit de orice ar fi fost ceea ce el nu putea înţelege“. Ca şi Nietzsche, protagonistul lui Lagerkvist simte doar dosul mîinii lui Dumnezeu, nu şi mîngîierea unei palme deschise. Singura stare de graţie pe care o poate experimenta este aceea pe care şi-o furnizează. Divinitatea la care se raportează Ahasverus e una terifiantă: cere sacrificii, cauzează suferinţă şi judecă tranşant.

Nu de raportarea la personajele lui Lagerkvist, ci la filozofia deductibilă din trama Morţii lui Ahasverus e nevoie pentru a stabili o paralelă cu Bergman: ambii cred în tăcerea lui Dumnezeu, dar îi văd necesitatea în conservarea unui spaţiu în care libertatea umană îşi poate menţine integritatea. Însă asta nu-i opreşte nici pe unul, nici pe altul să enumere reacţii la acest silenzio stampa. Lagerkvist şi Bergman mai coincid şi la capitolul morala poveştii. Distorsionarea „comerţului“ cu Dumnezeu, fie că este cauzată de protest, de frică sau de aroganţă, conduce iremediabil la întreruperea relaţiilor fireşti intraumane.

Însă, dacă în „Sibila“ Ahasverus e un personaj pe care incapacitatea de a expune drama relaţiei cu divinitatea îl face „găunos“, continuarea acestui roman îi oferă o şansă de redempţiune: „Nu ştiu ce ascunde moartea în adîncurile ei întunecate. Dacă aş şti, aş fi probabil îngrozit. Dar doresc să beau din ele. Poate că tocmai ele îmi pot potoli setea arzătoare“.

Colecţia Cotidianul.