|
Am citit Les Miserables cu un soi de curiozitate amestecată armonios cu o doză de admiraţie care mi-a trezit, rând pe rând, toate simţurile. Iar la finalul trist al lecturii mi-am spus printre lacrimi că, dacă ar fi să aleg o carte a cărţilor, cu siguranţă m-aş opri la aceasta, căci rar, în toată literatura de până astăzi, o astfel de scriere!
M-am aventurat în lectura romanului, întrucât m-a atras provocat iniţial dimensiunea lui. 5 volume consistente, care spun 5 mari poveşti, alcătuiesc un munte, aşa cum îşi defineşte cu grijă Hugo opera. Şi totuşi… nu era numai dimensiunea…
Romanul îl urmăreşte, pe parcursul desfăşurării acţiunii, pe Jean Valjean, un fost ocnaş condamnat pentru că, aflat într-o situaţie critică, a furat o pâine. Acesta, în încercările sale de a dovedi că a fost nedreptăţit de sistem, sfidează autorităţile prin încercările sale de-a evada care, însă, îi prelungesc drastic perioada petrecută în puşcărie. 19 ani mai târziu, însă, el este eliberat şi, ajuns într-o localitate mai puţin cunoscută, este găzduit de un bătrân preot care nu pare a fi înspăimântat prea tare de chipul personajului, pe care anii de munci grele şi-au pus amprenta. Ispitit, însă, Jean Valjean îl jefuieşte pe acesta, dar este prins a doua zi şi adus în faţa preotului care, în bunătatea lui, îi spune „cu obiectele acestea, eu ţi-am răscumpărat sufletul” dezvinovăţindu-l în faţa autorităţilor şi lăsându-i în dar argintăria furată în seara precedentă, în schimbul promisiunii că fostul ocnaş îşi va schimba destinul. Recunoscător, Jean Valjean decide să înceapă o viaţă nouă şi, ajuns într-o localitate mică, puţin cunoscută, îşi schimbă numele şi se implică activ în treburile oraşului, având contribuţii mari în inovarea metodele de prelucrare a materiei prime în fabrică şi, astfel, câştigând respectul cetăţenilor care, ulterior, îl numesc primar.
Soarta lui se schimbă, însă, când, 7 ani mai târziu, în orăşel apare Javel, inspector al poliţiei, fidel legilor, al cărui unic scop este să-l găsească pe Jean Valjean şi să îl condamne la ocnă pe viaţă. Acesta din urmă îl recunoaşte şi evită, pe cât posibil, orice contactul cu călăul, până când Javel, abuzând de puterea lui, prinde şi închide pe nedrept o prostituată, Fantine, care urmărea să câştige bani pentru a-şi ajuta fetiţa nelegitimă, Cosette. Jean Valjean intervine şi o scapă pe aceasta din mâinile crudului Javel, însă ea, răpusă de o boală fără leac, moare, rugându-l pe salvatorul ei să aibă grijă de Cosette, care se afla în casa Thenardierilor. Înainte de a pleca, Jean îi mărturiseşte lui Javert adevărata lui identitate şi fuge după Cosette, moment care transformă acţiunea romanului într-o cursă neobosită, într-o căutare permanentă.
Jean reuşeşte să o răscumpere pe Cosette din mâinile hainilor Thenardier, care, pe de o parte, abuzau de Fantine cerându-i bani pentru creşterea micuţei, iar pe de altă parte, o transformaseră pe fetiţă în sclava lor, supunând-o la tot felul de munci, greu de realizat pentru un copil la o vârstă atât de fragedă (6 ani). Cu Javert pe urmele sale, Jean Valjean fuge şi se ascunde într-o mănăstire de maici din Paris, unde Cosette primeşte o educaţie aleasă. Ceva ani mai târziu, cei doi, deveniţi, între timp, o familie, iau cu asalt Parisul.
Una dintre cele mai frumoase părţi, din punctul meu de vedere, este povestea de dragoste dintre Cosette şi Marius, un tânăr pedepsit de soartă, orfan, care îi scrie fetei scrisori de dragoste pe care i le strecoară, printre aerisirile gardului viu, pe o banca din spatele casei.
Pe fundalul revoluţiei de la 1832, ajutaţi şi sprijiniţi de cele două pseudofamilii, cei doi se căsătoresc, iar Jean Valjean moare la finalul romanului, fericit că a găsit dragostea (paternă).
Cred că acest roman este, dincolo de o lecţie de istorie şi de o frumoasă poveste de dragoste, un roman care cuprinde foarte multe istorisiri, dincolo de care găsim, ca o perlă într-o scoică, o morală. Printre rânduri, am spicuit povestea tânărului Gavroche, ştrengarul tipic Parisului, a cărui moarte crudă, înfruntată cu zâmbetul pe buze, mi-a sfâşiat inima. Şi povestea lui Eponime, care, din dragoste pentru Marius, se aruncă în bătaia puştii, dându-şi ultima suflate, în ciuda faptului că el nu i-a împărtăşit nicio clipă sentimentele. Şi scena salvării lui Marius, purtată prin canalele evoluate ale Parisului. Şi câte şi mai câte…
În concluzie, e o carte care merită citită. Scrisă în stilul tipic francez, întregul roman este o lecţie de viaţă, care îţi poate întoarce pe dos toate credinţele, şi părerile, şi convingerile în ceea ce priveşte un sistemul juridic bine gândit şi o veritabilă operă de artă, care are puterea şi curajul de a sensibiliza un veritabil cititor de calitate.
Cotare: [5 din 5 stele] |
|
|