La agatat

„La agăţat“ vorbeşte, în subtextul unei poveşti de dragoste, despre încurcatele reţele culturale şi politice ale lumilor din care se desprinde autoarea.

În romanul pe care l-a publicat în 2001, Nadine Gordimer - prima autoare sud-africană ce a primit Premiul Nobel pentru literatură - foloseşte multe dintre elementele pe care le-a acumulat, de-a lungul anilor şi cărţilor sale, atât în laboratoarele tehnicii, cât şi în cele ale conţinutului.

La agăţat este cristalizat prin formula cu succes aproape garantat a poveştii de dragoste. Gordimer îşi ademeneşte cititorul punându-i în faţă două personaje: pe Julie, o tânără albă dintr-o familie burgheză, şi pe Abdu/Ibrahim, tânărul musulman cu un nume pentru fiecare latură a identităţii sale. Dacă Abdu este numele său de imigrant ilegal, Ibrahim este cel pe care-l poartă în satul natal şi în sânul familiei. Chimia dintre cei doi este, de fapt, motorul întregii acţiuni, care, pe măsură ce se ramifică, scoate la iveală straturi pe care Gordimer are grijă să nu le menajeze de contradicţiile implicite ale unei puternice ciocniri de civilizaţii.

Povestea se mută de la Johannesburg într-un sat islamic izolat şi ultraconservatorist, sub stricta şi ironica supraveghere a vocii care disecă complicatele pliuri ale acestei relaţii. Comentariile pe care naratoarea le face pe marginea poveştii pe care o livrează cititorului au grijă să nu creeze nici o idilă exotică, dar lipsită de credibilitate, dar nici o dramă lacrimogenă. Preferă să lase cititorului libertatea de a alege, punându-l însă în gardă în ceea ce priveşte naivitatea lui Julie, consecinţă a convingerilor sale liberal-idealiste, dar şi în ceea ce-l priveşte pe Ibrahim, ale cărui obsesii pot masca lesne o agendă ascunsă. Luciditatea naratoarei nu scapă din vedere nici ambiguităţile relaţiei lor, în care dragostea pare de multe ori să semene cu altceva.

J.M. Coetzee, altă voce importantă a literaturii sud-africane, susţinea într-un eseu pentru „New York Times“ că La agăţat „este o carte profund interesantă, cu atât mai mult, cu cât prin intermediul lui Julie sugerează odiseea personală a lui Gordimer în ceea ce priveşte cele două tipuri pe care le-a ales să le exploreze: tânărul confuz şi plin de contradicţii, legat emoţional de mama sa, orb în faţa istoriei şi culturii care l-au format, care se opune dorinţelor propriului corp şi care-şi imaginează că s-ar putea reface într-o altă ţară; şi tânăra simplă, care se încrede în impulsurile sale şi care se regăseşte pe sine umilindu-se“.

Aşa se face că, dincolo de dinamica unei poveşti de dragoste între reprezentanţii a două lumi fundamental diferite, Gordimer urmăreşte nu numai rollercoaster-ul psihologiei, ci şi ceea ce se întâmplă în pânza freatică a acestor lumi. Astfel încât, la sfârşitul romanului, care combină elemente ale scriiturii occidentale cu tradiţia sud-africană şi care ilustrează mult din exerciţiul vizual pe care Gordimer l-a făcut în fotografiile sale, îţi dai seama că intriga amoroasă a fost, mai mult sau mai puţin, o capcană.