Interpret de maladii

Jhumpa Lahiri a scris pina acum doua carti si nici una n-a trecut neobservata. Interpret de maladii, volumul de povestiri cu care a debutat, i-a adus Premiul Pulitzer in 2000 si nenumarate distinctii care au indexat-o pe insolita autoare in reteaua celor mai bine cotati autori americani. Cele noua povestiri pe care le spune aici Lahiri sint tot atitea trimiteri la Salinger si la prospetimea unor decupaje din cotidianul fara pretentii, sub care palpita zone greu de sondat si de intuit la prima vedere.

Personajele sint construite, in principal, in jurul unei nostalgii puternice, in jurul unei nazuinte indreptate spre ceva pierdut si de neatins, spre o geografie indepartata, spre un statut social ratat, spre o relatie care nu are sanse sa se intemeieze. Personajul principal al povestirii care da titlul volumului si-ar fi dorit sa fie interpret cu o cariera internationala, sa poata, prin tot ceea ce face, sa creeze punti de intelegere, sa atenueze conflicte, sa imprieteneasca popoare. Sa fie un fel de tehnocrat al democratiei.

Dar nu reuseste sa ajunga decit un sarman traducator asezat intre un doctor si bolnavii lui. Un doctor vorbind o limba si pacientii vorbind o alta. Interpretul de maladii e o curea de transmisie umila intre boli si vindecarea lor.

Un interpret care si-a dorit foarte mult si care sfirseste prin a accepta foarte putin. Dincolo de tehnica admirabila a povestirii, dincolo de lucrurile care se pot invata in seminarii de creative writing, Lahiri aduce, cu povestirile sale, ceva de mina intii: intelegerea omenescului, insusirea unei calduri umane autentice, capacitatea de a radiografia exact locul potrivit din personalitatea personajului. Adesea niste dezradacinati, oamenii care populeaza povestirile sint niste grefati sociali care se zbat intre adaptarea la viata cea noua si nazuinta dupa locul cel vechi.

Despre greutatea Premiului Pulitzer cu care au fost recompensate, Lahiri vorbeste cu o naturalete dezarmanta: „Il accept cu gratie si incerc sa-l duc cu usurinta. Stiu ca e o mare onoare, dar in acelasi timp sint constienta ca e arbitrar, ca e decizia unui grup mic de oameni. Nu e o potiune magica. Nu ma ajuta in chestiunile care sint cu adevarat importante pentru mine: sa invat si sa cresc ca scriitor”.

Dupa succesul povestirilor, Jhumpa Lahiri a revenit cu un roman, „Porecla”, fixat pe aceleasi teme ca si povestirile: mixajul identitar anexat conditiei de imigrant, confuzia, experienta alienarii, deruta si rebeliunea unor personaje fragile, conflictuale si greu adaptabile. Personajele despre care scrie Jhumpa Lahiri simt, pe de-o parte, pulsind vechile obisnuinte crescute in coconul reconfortant al tarii de origine, India, si, in acelasi timp, nevoia de a prinde ritmul unei lumi noi si alerte, in care nimic nu e sigur si mai nimic nu e inca familiar.

Aventura asimilarii implica o complicata redefinire a lucrurilor pe care pot sau nu sa le faca si, de aici, dificultatea de a inventa un nou mod de a fi printre ceilalti. Experientele problematizate de Lahiri nu pot fi reduse la efectele ciocnirilor de stereotipuri culturale. Ele cerceteaza ambiguitatea ipostazei de strain si felul in care e ea construita si intretinuta de privirea celuilalt.

Lahiri cunoaste foarte bine felul in care ochiul celuilalt iti spune cine esti si cine nu esti. In India, povesteste scriitoarea, i se spune frecvent: „Arati ca o indianca, vorbesti bengali, dar esti 100% americanca”. In America, termenii se inverseaza: „Vorbesti si te porti ca o americanca, dar de fapt esti indianca”, spune Lahiri. Cartile ei se hranesc din aceasta inevitabila dedublare.