Despre sentimentul tragic al vietii

In Despre sentimentul tragic al vietii este evidenta tedinta specifica a textului unamunian de transcendere si incluziune, integrare. Dupa cum remarca Iris M. Zavala, in urma unor “permutari textuale”, textul unamunian apare ca o “retea complexa cuprinzind toata gama taxonomica pe care o mentioneaza Genette la aspectele transtextualitatii (tot ceea ce pune in relatie evidenta sau secreta cu alte texte)”.

Frecventa cu care apare intertextul in cadrul propriei opere reflecta constanta unor preocupari ale autorului, unitatea tematica a operei in ciuda diversitatii, dispersiunilor sau discontinuitatii formale. Ceea ce il intereseaza pe Unamuno este o “chestiune unica”, aceea a destinului omului dupa moarte, a vietii si a mortii in esentiala unitate.

Problema este de natura filosofica, dar ea este dezbatuta in maniera proprie, in raport cu un mod particular de a intelege esenta si rolul filosofiei. Pentru Unamuno aceasta nu poate fi conceputa in afara unor dimensiuni afective, vitale, concrete si individualiste. Cunoasterea nu este pura, fara sentiment, fara o baza afectiva, pentru ca ea trebuie sa ne ajute sa “simtim destinul nostru” (“sentir nuestro destino”), sa se afle in slujba necesitatii de a trai si nu a celei rationale. Metafizica pe care o accepta Unamuno este aceea vitala, capabila a explica in ce fel se poate realiza aspiratia noastra vitala de prelungire a existentei. Modelul l-ar oferi filosofia spaniola aflata “lichida si difuza in literatura noastra, in viata noastra, in actiunea noastra, in mistica noastra, mai ales, si nu in sisteme filosofice. E concreta.” Scopul trebuie sa il constituie intotdeauna si exclusiv omul concret, in carne si oase, eul individual, pentru ca “nimic nu exista mai universal decit individual” si eul fiecaruia dintre noi este centrul Universului (“Yo soy el centro de mi universo” - Eu sint centrul universului meu). De aceea, atunci cind precizeaza autorul in finalul lucrarii sale, ca acest eseu este “o lucrare de autochirurgie” (“am operat asupra mea insumi”), nu o face din vreun impuls egolatric, ci ca urmare a asumarii conditiei de individ al speciei umane, Filosofia este chemata a-si dovedi eficienta in rezolvarea problemei individuale, vitale, a necesitatii eterne de continuitate in timp; pentru Unamuno ea este si “stiinta a tragediei vietii, reflectare a sentimentului tragic al ei”, asa cum a incercat el insusi sa o dovedeasca in eseul pe aceasta tema. Filosofii sint mai intii oameni, individualitati distincte – idee asupra careia revine cu insistenta Unamuno, evidentiind-o prin referirile la omul Spinoza, omul Kant, omul Butler. Mai mult, pentru a scurta distantele si a crea o ambianta de intimitate, supune numele sacre ale marilor filosofi unui tratament familiar, spaniolizindu-le prenumele: Benito Spinoza, Manuel Kant, Guillermo James, José Butler.