Dialogul Florentinei Chivu cu arhitectul Camil Roguski, cel care s-a ocupat cu aranjarea caselor lui Ceauşescu, gravitează în jurul a 4 teme diferite: locuinţele preşedintelui şi modul lui de a trăi, comunism, Revoluţie şi post-Revoluţie.
Stilul casei în care au locuit soţii Ceauşescu este unul hibrid, un fel de baroc românesc; mai degrabă un stil elveţian cu o pagodă în curte, cadou din partea statului chinez. Arhitectura locuinţei este mai posacă, dar i se adaugă anumite elemente brâncoveneşti de la Colţea, Tismana sau Horezu, altfel spus o casă în care era respectată arhitectura germană, discret decorată cu nişte elemente româneşti, o casă în care „fiecare fir de iarbă, frunză sau floare, pasăre, muscă ori cea mai mică insectă erau verificate şi inventariate. Catalogate şi îndosariate. Întotdeauna dosarul”.
Locuinţa a fost construită fără deviz, mereu lărgită şi mărită, cu materiale de cea mai bună calitate, din import, fiind folosită cea mai înaltă ţinută tehnică, iar execuţia ei este impecabilă. Fiecare cameră este, de fapt, altceva, nefiind unitate între ele, iar în vestibul, respectând obiceiurile de la ţară, locatarii casei îşi scoteau paltoanele şi pantofii: „Ceauşescu şi cu ea au fost nişte oameni simpli, au trăit ca nişte oameni simpli, au murit ca nişte oameni simpli”. Din dezvăluirile arhitectului, mai aflăm că multe din elementele de mobilier şi alte detalii au fost realizate de Robert Woll, un mare desenator şi decorator. Crescut şi trăit în Bavaria, plecat în Argentina să facă avere şi întors în Europa, a cunoscut-o pe viitoarea doamnă Woll la Bucureşti şi aşa s-a stabilit în ţara noastră. Cu siguranţă că toate elementele masive, în stil baroc, poartă amprenta acestui decorator german.
În ceea ce priveşte arhitectura de interior, Ceauşescu nu se amesteca niciodată; cu arhitecţii şi cu artiştii discuta numai Elena. Surprinzător este că multe din obiectele aflate în vitrine, vase, vaze, goblenuri, au fost achiziţionate de la Consignaţia, altele însă au fost realizate la comandă, în diferite ateliere din ţară, acolo unde au fost proiectate perdele, draperii şi covoare speciale. În aceste ateliere lucra un personal înalt calificat, femei care coseau un stil de goblen cu punct extrem de mărunt sau bărbaţi care se ocupau cu sculptarea mobilierului în diferite stiluri, numai câţiva dintre ei fiind iniţiaţi în această artă. Erau anumite tipuri de mobilier care nu se mai executaseră în ţară de mai bine de 25-30 de ani; pentru producerea lor s-au creat şcoli de sculptori pe lângă marile întreprinderi de mobilă. Efortul de a-i califica pe aceşti lucrători era deosebit de mare, iar aceştia, ulterior, nu mai puteau fi înlocuiţi lesne cu alţii în caz de forţă majoră. Se construiau războaie de ţesut la comandă, amplasate în săli de sport, datorită mărimii lor, şi create pentru covoare de dimensiuni mari, la care lucrau simultan mai multe femei, care, datorită complexităţii modelelor şi a firelor cu multe tăieturi, nu puteau înainta cu lucrul decât cu câte un metru pe lună! Erau covoare şi perdele de iarnă şi de vară, în funcţie de anotimp se schimba şi modelul, şi coloratura accesoriilor.
Unele case de vacanţă erau amenajate prin ţară, prin care nici nu apucase să treacă vreodată cuplul ceauşist. Ulterior, când s-a dat comanda construirii Casei Poporului, dictatorii au început să se implice tot mai mult în detaliile de construcţie şi de decorare, tone de mostre de material se creau pentru a fi alese ca model, se pierdea mult timp cu tehnologia realizării lor, apoi ca să se recupereze din investiţia făcută, cele care erau refuzate se băgau în comerţ.
Re-amenajarea palatelor regale s-a făcut cu mari eforturi de recuperare a mobilierului vechi, acolo unde s-a putut, prin achiziţionarea de obiecte de la Consignaţia sau, pur şi simplu, prin crearea altor piese după modelul păstrat din fotografiile vremurilor de odinioară.
Despre cuplul prezidenţial, Camil Roguski îşi aminteşte că „Ceauşescu şi cu ea n-au fost niciodată mâncăi”, ei consumau foarte multe legume, fără chimicale, şi respectau raţia de carne. Ceauşeştii nu voiau să se îngraşe; în fiecare dimineaţă se sculau la ora 6 şi, nu mult după aceea, îşi puneau în spate câte un rucsac cu o anumită greutate şi mergeau aşa, cam o jumătate de oră, poate puţin mai mult, pe aleile grădinii. Ba mai mult, făceau şi gimnastică şi abia după aceea plecau la serviciu. Ceauşescu n-a avut prieteni, fiindcă nu a avut încredere în nimeni. Şi mai avea un obicei demn de semnalat: n-a dormit niciodată acolo unde a lucrat, deşi erau amplasate şi dormitoare în toate locuinţele şi birourile sale. Şi tot de teamă, dictatorul nu făcea baie în mare, dar pentru a se bucura de beneficiile apei marine, la vila sa de la Neptun s-a amenajat o piscină în care se adusese la comandă apă de mare şi nisip. Le era foarte teamă de microbi, în toate casele lor, la intrare, existau sticluţe cu spirt şi chiar ofiţerii care-i însoţeau aveau în buzunare sticluţe de spirt şi, ori de câte ori dădeau mâna cu cineva, se duceau la toaletă şi se dezinfectau. Camil Roguski susţine că, pe lângă diabet, Ceauşescu suferea de un cancer avansat de prostată, poate chiar unul creat de „prietenii” de la răsărit, şi nu crede că ar fi putut trăi mai mult de 2-3 ani. Deşi aparent atât de bogaţi, toate bunurile cuplului, inclusiv obiectele de uz personal, erau numărate şi inventariate.
Aparent atei, în casa dictatorului se ţineau sărbătorile religioase. La Paşte se aduceau ouă încondeiate de la Patriarhie şi de la alte mănăstiri, se tăia miel, chiar dacă gazdele nu prea consumau carne. Crăciunul se sărbătorea de 2 ori: Crăciunul tradiţional şi, evident, cel creat în comunism: „Moş Gerilă”, sărbătorit pe 31 decembrie sau 1 ianuarie. Dacă de Crăciun se împodobea un brad „mic” de 4-5 m înălţime, de „Moş Gerilă” se aduceau, într-un spaţiu mare, până la 100 de pomi între 4 şi 8 metri înălţime. O echipă de 40-60 de oameni decora sala cu 20 de zile înainte; se aduceau 3-4 maşini mari cu 20 de tone de cetină, care se împrăştia peste brazi, creând senzaţia şi atmosfera unei adevărate păduri. Brazii erau împodobiţi cu 50-60 de km de beteală şi cu 20-30 de mii de globuri de diverse culori; în general, se decora un pom cu o singură culoare, uneori se vopseau pomii în alb, ca să pară ninşi. Mesele se aşezau în formă de careu sau de cerc, iar între ele se puneau 20-22 de televizoare, să urmărească toţi invitaţii discursul de Anul Nou al preşedintelui. Pentru diversificare, într-un an s-au adus ca decor animale împăiate, alteori animale Disney sau păpuşi îmbrăcate naţional, reprezentând judeţele ţării. Invitaţii erau în număr de 100 şi nu avea voie nimeni să lipsească, fiind obligaţi să-şi lase maşinile în apropiere. La sărbătoarea trecerii în noul an, Ceauşescu venea pe la ora 12 fără un sfert şi se retrăgea după ora 1; nu-i plăcea muzica de petrecere, atmosfera era sobră şi, de asemenea, nu-i plăcea să audă că au mai rămas cheflii după plecarea lui. Uneori şefii se mai distrau cu jocurile mecanice. De teamă că brazii vor lua foc, nu se mai puneau beculeţe în ei. Ca să remedieze orice posibilă defecţiune, echipa de decoratori era prezentă la petrecere, dar în subsol, fiind gata să intervină. Toată lumea aştepta să se termine totul repede, ca să meargă acasă.
Deşi Camil Roguski nu face în mod direct o descriere a vieţii din „Epoca de Aur”, putem afla cum şi de ce s-au demolat unele biserici, cum s-a ajuns la ideea construirii Canalului Dunărea-Marea Neagră, sub ce teroare trăiau cei care lucrau încercând să-l mulţumească pe dictator, cum s-a luat decizia construirii staţiunilor de pe litoralul românesc.
Referitor la Revoluţie, în viziunea arhitectului „a fost pur şi simplu o revoluţie de palat, o revoluţie impusă şi executată tot din interiorul guvernului, partidului sau al oamenilor partidului”. „Imediat după ce începuse problema de la Timişoara, Ceauşescu a plecat în Iran, într-o vizită de stat. Niciun şef de stat n-ar fi plecat în afara graniţelor, dacă şi-ar fi dat seama că se întâmplă ceva în ţara lui. Dar toţi cei care l-au înconjurat, în special Direcţia a V-a, i-au demonstrat că la Timişoara nu este absolut nimic, că totul este sub control şi că se poate duce liniştit. Acest lucru făcea parte din schema de organizare a Revoluţiei.” Părerile sale merg foarte departe, Camil Roguski face referire chiar şi la acte de trădare, interese străine, armament, la modul în care a fost sabotată fuga dictatorilor, recunoscând, totuşi, că „armata a venit la Timişoara, a defilat şi a călcat cu maşina. Revoluţionarii erau cei care se aflau în faţă”.
Reprezentant al vechii generaţii de arhitecţi, care au lucrat pentru un alt regim politic, Camil Roguski îşi apără munca, comparând cât s-a construit pe vremea lui, chiar dacă populaţia a trăit atât de greu, şi cât în anii de după Revoluţie. „Nu ştiu ce se va întâmpla în viitorul apropiat. Tinerii doresc prezentul şi viitorul, dar prezentul este format şi din trecut. Păcat că lipsesc şi bătrânii. Astăzi, când vezi un bătrân, spui că este un nostalgic, dar în alambicul anilor s-au amestecat şi bune şi rele. Cert e că bătrânii – despre care cineva scria că «sunt acelaşi neam cu pâinea» – păstrează tot ce este bun şi frumos.”
arh. Camil Roguski, Florentina Chivu - Ceaușescu: adevăruri interzise.
Ediția I.
Beletristica
Carti pentru copii
