Anii treizeci. Extrema dreapta romaneasca

Studiul lui Z. Ornea, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, aflat la a patra ediţie, este o radiografie ideologică şi culturală a unei zone fierbinţi din interbelicul românesc: deceniul al patrulea al secolului XX care, spre deosebire de cel de-al treilea deceniu în care a predominat „modernitatea” (sincronism, avangardism, europenism), s-a aflat sub imperiul „tradiţionalismului” (autohtonism, ortodoxism, legionarism, „trăirism” etc.). Derapajul ideologic şi politic, început în plină afirmare a democraţiei româneşti moderne, este documentat cu obiectivitate prin citate extinse din presa vremii, din broşuri sau opere literare consacrate, neocolind discursul politic al extremei drepte interbelice şi acţiunile ei social-politice.

„Pentru cei care au trăit cu iluzia unui timp interbelic cu valoare de model, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească a lui Z. Ornea a avut un efect demitizant major. Cartea a arătat că, departe de a fi fost paradiziacă, epoca a fost şi a unei grave maladii sistemice, maladia extremistă şi prototalitara, care n-a lăsat nimic neatins, de la istoria politică la cultură şi viaţă personală. Ba, mai mult, studiul lui Z. Ornea a arătat, cu citate extinse şi convingătoare pentru orice cititor de bună-credinţă, că destui autori care abia începeau să fie recuperaţi, cum ar fi Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Eliade, Cioran şi alţii, departe de a fi un model bun la toate – de la profunzimea viziunii metafizice la concreteţea soluţiilor politice –, trebuie citiţi precaut, fiindcă au fost ideologi sau numai adepţi ai extremismului de dreapta.” (Marta Petreu)

„Scrisă în bună parte înainte de 1989, această carte n-a avut nici o şansă de tipărire în anii din urmă ai unui regim naţional-comunist. Z. Ornea nu întreprinde pur şi simplu o critică de la stîngă a ideilor de extremă dreapta, deşi marxistul care era nu se dezminte, ci şi una plină de bun-simt şi respectuoasă faţă de adevărul istoric. Înainte de a se declanşa, urmare a publicării unor texte uitate ori ignorate mai devreme, campania contra «fascismului» lui M. Eliade şi al congenerilor săi, Z. Ornea a analizat cu fineţe şi fără spirit de revanşă deriva ideologică. Z. Ornea s-a priceput ca puţini alţii să înfrunte riscul de a transforma orice analiză a ideilor în dogmatismul de rigoare. În loc să ocolească monstrul, i-a făcut faţă. Era de fapt un social-democrat căruia epoca de după 1971 îi oferea o nouă provocare. A fi de stânga în plin protocronism constituia o neşansă, ca şi a fi obiectiv în plin dogmatism. Alunecarea spre şovinism a comunismului românesc în deceniile 8 şi 9 confirmă analizele lui Z. Ornea despre anii treizeci şi făcea similitudinile atât de izbitoare, încât devenise mai uşor să critici stînga democrată decât dreapta legionară. Nu monografia despre Gherea i-a creat autorului greutăţi cu cenzură, ci aceea despre extrema dreaptă din deceniul 4.” (Nicolae Manolescu)