|
Nu ştiu ce îl face pe un scriitor să fie considerat “clasic”. Cert este că un “clasic” este acel scriitor pe care toată lumea vrea să îl citească şi de care toată lumea a auzit câte ceva.
Ca cititor, când încep un roman clasic, simt o presiune ce apasă pe umerii mei, o cerinţă nerostită de a fi cucerită de roman, de a-i recunoaşte valoarea şi de a-l aprecia. În plus, cu cât scriitorul este mai celebru (cazul lui Hemingway este grăitor), însuşi numele său vine ca o garanţie a calităţii fiecărui roman semnat de el. Astfel încât, când se întâmplă ca romanul să ne displacă, rămâne în urmă un gust amar şi o dezamăgire usturătoare.
Probabil, ca mulţi dintre voi, de mic am auzit lăudat romanul “Adio, arme”. Ba că ar fi cel mai frumos roman de dragoste, ba că ar fi cel mai frumos roman de război, ba că ar fi amândouă. Toate calităţile sale erau însoţite doar de superlative.
L-am citit pentru prima oara cu mulţi ani în urmă, când eram doar un copil. Am fost dezamăgit de el şi mai ales pentru că nu am găsit nimic spectaculos în povestea de iubire şi nu am reuşit să simt atmosferă sumbră a războiului. Mi-am zis ca probabil nu sunt suficient de matură să înţeleg. De aceea, la aproape un deceniu distanţă, am decis să reiau lectura. Rezultatul a fost acelaşi.
Romanul are puternice accente biografice. Personajul principal – Frederic Henry – este şofer de ambulanţă în Italia primului război mondial şi se îndrăgosteşte de o asistentă, exact ca Hemingway. După cum observaţi, povestea este simplă şi banală, având totuşi beneficiul unui teren tematic bogat pentru a se dezvolta.
Din păcate ea rămâne ciuntită şi fără suport logic. Aş spune că dacă nu eram familiarizat deja din “Pentru cine bat clopotele” cu biografia autorului, aş fi fost complet năucit de debutul neverosimil al romanului. Totuşi, acest avantaj este întâmplător, iar Hemingway ar fi trebuit să ia în considerare realitatea ficţională din roman şi să ofere o explicaţie sau o argumentaţie pentru ceea ce determină personajele să acţioneze.
Ceea ce l-a consacrat însă pe Hemingway este stilul jurnalistic de construcţie a frazei, caracteristică care poate fi foarte bine observată în “Adio, arme”. Proza lui Hemingway este precisă, are o cadenţă scurtă, uneori brutală. Propoziţiile nu se lungesc inutil în descrieri, iar fiecare trăire – oricât de complexă ar fi ea – este redată cu aceaşi exactitate rece.
Acest stil este potrivit unui roman despre război. Totuşi, deşi se obţine efectul scontat în descrierile de pe front, ele riscă să sune repetitiv; “Aluneca foarte repede şi soarele se făcu palid şi totul deveni cenuşiu şi cerul fu acoperit şi norul coborî pe munte şi deodată ne învălui şi începu să ningă.” sau “Era cald şi mirosea a primăvară şi am coborât pe aleea mărginită de copaci, înviorat de căldura razelor de soare care luceau pe ziduri şi am văzut că eram cantonaţi în aceaşi casă şi că de când plecasem nu se schimbase nimic.”
Un mare plus al romanului îl constituie personajele secundare. Prietenul italian al eroului, Rinaldi, este întruchiparea vitalităţii şi superficialitaţii latine. Afemeiat, uşuratic, frumos şi talentat, Rinaldi aduce viaţă şi zâmbet ori de câte ori apare în roman. Alături de el, tânărul preot tradiţionalist, luat peste picior de toţi soldaţii, este întruchiparea seninătăţii, încrederii şi iubirii de Dumnezeu.
Povestea de dragoste dintre Frederic Henry şi Catherine Barkley m-a emoţionat prea puţin. Începutul iubirii dintre cei doi eroi o plasează pe Catherine într-o lumină foarte proastă şi o apropie mai mult de genul de femeie uşuratică şi extrem de frivolă. Chiar dacă dialogul dintre cei doi eroi este format din acelaşi tip de fraze scurte ( – Şi chiar mă iubeşti? – Da. – Mi-ai spus că mă iubeşti, nu-i aşa? – Da, am minţit eu. Te iubesc. – Şi-mi spui Catherine? – Catherine. – Spune; “M-am întors la Catherine noaptea”. – M-am intors la Catherine noaptea.), are mari carenţe în a fi transformat într-unul credibil.
Deşi am fi înclinaţi să credem asta, “Adio, arme” nu este un roman nihilist. Cu toate că viaţa pare petrecută într-un etern purgatoriu, deşi nimic nu reuşeşte să aducă culoare şi fericire, totul se pierde în moarte, iar Dumnezeu pare complet absent, Hemingway aduce ordine în lume prin forţa individului. Astfel, în această lume creată de Hemingway nu există nimic mai puternic decât individul în sine, capacitatea sa de a discerne şi integritatea sa. Tocmai de aceea, Frederic Henry este un erou viteaz chiar şi atunci când este oficial un dezertor.
Cotare: [4 din 5 stele] |
|
|